Bucuria vieţii simple

Interviu acordat  de Somendra Chandra Nandy nepotul maharajahului de Cossimbazar.

Printre articolele pe care Mircea Eliade le-a scris despre India există câteva dedicate lui Maindra Chandra Nandy, maharajahul de Cossimbazar.
Maharajahul a fost cel care i-a finanţat printr-o bursă studiile în India. Articolele depăşesc cu mult expresia unei gratitudini. Ele descriu cu dragoste şi admiraţie un personaj cu calităţi morale legendare. Maharajahul a cheltuit sume enorme pentru opera de binefacere şi burse acordate unor necunoscuţi, din care câţiva au devenit personalităţi ale culturii indiene şi mondiale. Mircea Eliade însuşi recunoaşte în memoriile sale că, fără ajutorul maharajahului, cariera sa de indianist nu ar fi fost posibilă. Tot legendar era şi stilul său de viaţă. Deşi posesor al unei averi fabuloase, maharajahul trăia simplu, ca orice bengalez obişnuit. Cheltuia puţin, dirijând banii către opere de binefacere. Singurul capriciu pe care şi l-a permis a fost un complex de stânci ce formau o peşteră artificială şi o fântână arteziană în faţa reşedinţei sale. Iată cum descria Mircea Eliade prima sa întâlnire cu maharajahul:

„În palatul său din Calcutta, într-o dimineaţă pe la opt (căci îşi începea recepţiile la şase, şi le încheia la nouă, ca să-şi poată dedica restul timpului lucrărilor de administraţie culturală), mă primeşte chiar în faţa uşii principale, stând pe un scaun simplu, având alături o masă de scris, de lemn, şi în faţa lui o canapea elegantă pentru oaspeţi. Dacă nu mi-ar fi spus însoţitorul meu n-aş fi crezut că e maharajah. Era îmbrăcat cu aceeaşi dhoti de cânepă pe care o poartă orice sărman bengalez, cu aceeaşi papuci în picioarele goale, fără turban, fără colanul princiar. Avea o figură de o maiestate şi o puritate rară, obrajii marmoreeni, luminoşi, însă fiecare gest şi fiecare privire degajă o comunicativitate şi o familiaritate care ar fi făcut să vorbească şi pe cel mai timid vizitator. Niciodată n-am întâlnit un om mai modest şi care să nu-mi facă, totuşi, impresia de slăbiciune sau de exagerare.”

După optzeci de ani, în aceeaşi casă, aveam să îl întâlnesc pe nepotul maharajahului, Somendra Chandra Nandy. Are tot optzeci de ani – s-a născut în anul când Eliade a sosit în Calcutta. Am observat imediat aceeaşi simplitate. Era îmbrăcat ca orice pensionar din clasa de mijloc. O cămaşa în culori discrete şi un pulover uzat – dimineţile sunt reci la Calcutta în Ianuarie.  Pantalonii aveau însă o dungă îngrijit călcată. Nu era complexat de vestimentaţia sa ce părea sărăcăcioasă ochiului pervertit de reclame a europeanului consumist. Dimpotrivă, am regăsit comunicativitatea şi firescul pe care le descria Mircea Eliade, dar şi o vioiciune şi o veselie care îl întinerea. „Nu îmi arăt vârsta fiindcă vreau să mă simt tânăr,” ne-a mărturisit şi a adăugat: „Fiindcă în afară de viaţă nu mai este nimic altceva.”  L-am privit mirat. Ştiam că provine dintr-o familie de religie hindi prin urmare crede în reincarnare. A răspuns râzând: „Nu ducem nimic cu noi dincolo. Chiar daca crezi în reincarnare, nu ştii dacă în viaţa următoare vei fi un bivol în Rangoon sau un ţânţar în America de Sud.”

Au urmat o serie de întrebări care îşi doreau să limpezească unele aspecte ce păreau oarecum romanţate în descrierile tânărului şi entuziastului Eliade, dar şi să descopere ce am mai rămas viu din mentalităţile unei lumi dispărute, care totuşi răbufneşte uneori oniric printre panourile de reclame de pe străzile aglomerate ale Calcuttei.

Ce este un maharajah?

În India, Maharaja  era un titlu acordat de autorităţi unei persoane. Uneori el se moştenea  în familie. De exemplu, bunicul meu şi tatăl meu au fost maharajahi, dar eu nu sunt. Nu sunt decât un bătrân. Sunt, însă, liber sa vorbesc despre trecut.

Între dumneavoastră şi bunicul dumneavoastră este o mare diferenţă de vârstă. Cât de bine aţi putut să îl cunoaşteţi?

Relaţia cu bunicul meu a fost indirectă fiindcă a murit când eu aveam de abia 14 luni. Deşi l-am văzut, nu pot spune ca am făcut cunoştinţă cu el.  La acea vârsta încă nici nu vorbeam. De fapt, tot ce am aflat despre bunicul meu se datorează mătuşilor mele, mamei şi în special tatălui meu. A urmat apoi o muncă de cercetare în urma căreia am scris o carte despre istoricul familiei Nandy, care începe în anul 1742, când a intrat în afaceri şi comerţ. Cartea descrie felul cum au fost acumulate aceste averi, dar şi ce a făcut familia Nandy cu banii, utilitatea pe care noi am dat-o averii. Bunicului meu i-am acordat o atenţie specială, deoarece el a dorit ca oamenii simpli să profite de câştigurile lui. El a dorit ca populaţia să fie educată şi sănătoasă şi, de asemenea, şi-a dorit o industrie prosperă în ţara sa. De aici şi un mod diferit de al altor potentaţi de a cheltui banii, principalele domenii fiind sănătatea, educaţia şi dezvoltarea industrială. Astfel, scriind despre el am ajuns să-l cunosc mai bine.

Mircea Eliade scrie că maharajahul a cheltuit întreaga sa avere pentru binefaceri, iar la moartea sa familia a pierdut statul Cossimbazar, fiul său şi tatăl dumneavoastră fiind nevoit să muncească ca funcţionar la una din companiile pe care le pierduse. A fost soarta familiei Nandy atât de dramatică?

Este adevărat că a cheltuit toţi banii, însă noi nu am pierdut afacerea. Bunicul făcut un împrumut ipotecar la compania European Mortgage Company şi apoi tatăl meu a plătit datoria, recuperând statul Cossimbazar. L-a pierdut însă din nou datorită guvernării actuale, care a instituit o lege ce confisca pământurile şi statele moşierilor. Aşa că acum sunt un om liber, nu am nici un stat de condus şi pot să îmi trăiesc viaţa aşa cum vreau. La fel şi fiul, şi nepotul meu.

Care a fost efectul binefacerilor asupra statului Cossimbazar?

Statul Cossimbazar a fost ipotecat acelei companii europene. Tatăl meu a adunat bani şi a plătit integral împrumutul, recuperând statul. Apoi a început să îl reorganizeze, însa a intervenit separarea Indiei şi ne-am pierdut proprietatea, care este acum integrată statului Bangladesh. Deşi ne-a promis, Statul Bengalului de Vest nu ne-a mai dat nici o compensaţie pentru pământurile confiscate. A trebuit sa pornim din nou de la început, reluând una dintre industriile bunicului meu, mineritul. Astfel a apărut compania Cossimbazar China Clay Mines. Am reuşit să păstram reşedinţa familiei în care locuim şi astăzi.

Mircea Eliade îl descrie pe maharajah ca fiind un om de o bunătate legendară şi aminteşte un episod în care, servitorii săi fiind obosiţi după un banchet, i-a lăsat să se odihnească, preluând atribuţiile lor. Ce ne mai puteţi spune despre personalitatea bunicului dvs.?

Era un om foarte bun şi simplu. Vă voi spune o alta istorioară decât cea scrisă de Eliade. A existat o mişcare de eliberare a Bengalului de Vest care a recurs la violenţă. Bunicul nu i-a susţinut aceşti  insurgenţii care luptau împotriva guvernării britanice, însă, când un asemenea terorist era spânzurat sau exilat, el prelua imediat întreţinerea familiei sale. Singurul care aducea venituri familiei în acea perioadă era bărbatul. În lipsa lui femeia şi copii ar fi murit de foame. Aşa ca bunicul se asigura ca ei să aibă cele necesare vieţii în următorii patru cinci ani, până când unul dintre băieţi era capabil să muncească şi să întreţină acea familie. Aceste fapte de caritate i-au adus neplăceri din partea guvernului britanic.

Dorea ca ţara sa să deţină cât mai multe industrii. Oricine venea cu un plan de dezvoltare, chiar fals, primea finanţare. Când o persoană, şi ea foarte avută l-a prevenit că este înşelat, i-a răspuns: „E mai bine să mă înşele pe mine, care am mulţi bani, decât pe cineva care, pierzându-i, ar deveni sărac.”

Era o persoană foarte deschisă. În casa noastră foloseam doar bunuri produse în ţară, dădeam exemplu supuşilor. Folosind produse autohtone, industria noastră prospera. Chiar şi tata, în tinereţea sa, a urmat aceasta regulă. Săpunurile erau însă aspre şi tari ca piatra. Nu puteau fi folosite. Aşa ca tata a acceptat o excepţie, hotărând ca săpunurile să fie importate. Foloseam produse importate doar când cele fabricate în ţară nu erau bune. Altfel cum ar fi putut prospera industria noastră? Aşa credea bunicul că e bine. Odată cineva i-a oferit un stilou. L-a privit şi i-a răspuns: „Nu îl voi folosi. E fabricat în străinătate.  Daca îmi veţi aduce unul fabricat în ţara mea, îl voi folosi chiar dacă curge şi îmi va păta cămaşa.” Aşa era el.

Mircea Eliade descrie un sistem foarte precis de acordare a burselor şi menţionează un plan de caritate desfăşurat pe cinzeci de ani. Ne puteţi spune ceva despre acel plan?

Despre toate astea am aflat din cartea lui Eliade. Nu am cunoştinţă de aşa ceva şi nici de sumele exacte cheltuite. Un fapt, pe care însă Eliade nu l-a pomenit, este ca a găzduit chiar aici, în această casă, o sută de tineri care învăţau la şcoală. Îi prefera pe cei care studiau medicina. Condiţia pe care le-a pus-o, pentru a le acorda acest sprijin, a fost ca, după terminarea studiilor, să se întoarcă în satul şi să profeseze acolo. Am făcut o statistică. A educat în jur de 330 de tineri. Unii dintre ei au devenit faimoşi, dar numai cinci dintre ei s-au întors în satul natal şi au rămas până la moarte acolo. E firesc: au preferat să stea aici în Calcutta şi să câştige mai mult. Dar el asta le spunea: „Eu te susţin să devii doctor, dar vreau să te întorci să ai grijă de consătenii tăi.” Pe atunci nu exista serviciul medical.

Care a fost suma totală a binefacerilor lui?
A plătit burse multor oameni şi a subvenţionat multe industrii. E greu de apreciat suma de bani. Undeva pe la 5 kror [1]. Împrumutul său a fost de 2,5 kror. Tata a plătit cea mai mare parte din această sumă, eu mai puţin, ce a mai rămas, 1 kror. Atât am plătit. Prin urmare, am plătit trei generaţii datoriile. Tatăl meu a plătit ipoteca, iar eu celelalte împrumuturi.

Cine continua aceasta operă astăzi?

Nu mai există maharajahi. Proprietăţile lor au fost confiscate, unii dintre ei au emigrat, alţii au rămas şi se ocupă de afaceri. Acea eră s-a terminat. Întreaga responsabilitate a protecţiei sociale este a guvernului. Pe vremea când India era condusă de maharajahi, aceştia trebuiau să se ocupe de ajutorarea celor săraci. Acum, că a devenit o ţara liberă, guvernul are obligaţia să se ocupe de munca de caritate.

Mircea Eliade menţionează peşterile artificiale de la intrarea în reşedinţă. Ele mai există şi astăzi. De ce au fost construite?

Nu ştiu exact anul când au fost construite, cândva între 1905 şi 1910... Sau 1915. Cam pe atunci… Probabil bunicul a văzut aşa ceva într-o revistă de epocă, fiindcă ele sunt realizate într-un stil italian. A văzut revistele, şi cum stâncile erau deja în faţa casei, le-a aşezat sa formeze un mic munte străpuns de o peşteră. Exista şi o fântână arteziană naturală, dar a secat când am săpat un puţ pentru apă curentă. În acea vreme fântâna funcţiona. Era minunat... Acum fântâna a secat, dar structura e tot acolo… Mă jucam deseori în aceste peşteri. Mă strecuram prin nişte tuneluri la care acum nici nu aş putea ajunge. Sunt nişte mici grote în care doar un copil poate încăpea. Nimeni nu mă putea găsi fiindcă grotele sunt ascunse privirii.

Cum trăieşte familia Nandy astăzi?

Bunicul meu a introdus mod de viaţă simplu în familie, modul de viaţă tradiţional indian. Generaţiile care i-au urmat au trăit de asemenea foarte simplu, ca orice familie bengaleză din clasa de mijloc. Ne îmbrăcam şi mâncăm simplu.

În întreaga Indie, chiar şi în sudul ei, există foarte multe familii care trăiesc în simplitate. Cei care nu adoptă acest stil de viaţă sunt puţini. Unii vor să îşi etaleze averea, alţii s-au obişnuit din copilărie cu modul de viaţă european, să posede multe obiecte.  Atunci când ai bani poţi decide ce să faci cu ei. Însă majoritatea indienilor trăiesc o viaţă simplă. Dacă mergeţi în Sud, în satele Sudului, dar şi în oraşele Sudului, veţi găsi oameni trăind simplu, chiar mai simplu decât cei din Bengal.

Familia noastră nu e obişnuită să epateze, să-şi arate averea. Noi trăim simplu, ca orice familie bengaleză. Muncim ca oricine din clasa de mijloc. Fiul meu munceşte zilnic de la nouă la cinci, conducând compania. Eu sunt aproape  pensionar, dar tot mai trec pe la birouri după masă, să văd dacă nu are nevoie de ajutor. Nepotul meu este student la Universitatea din Bangalore, studiază business management. E cazat la cămin împreună cu un coleg de cameră. Trăieşte aşa cum orice tânăr din clasa de mijloc ar trebui să o facă.

Tot ceea ce contează este iubirea ce ne-o purtăm şi o purtam celorlalţi. A-ţi iubi familia, a-ţi iubi supuşii, iubirea de patrie, toate acestea decurg una din cealaltă. Nu faci decât să extinzi obiectul iubirii. Dacă ne lăsăm conduşi de acest gând şi trăim o viaţă simplă, nu avem nemulţumiri. Ceea ce avem ne este suficient... Atât cât ne-a rămas ne este de ajuns.

Calcutta, 28 Ianuarie 2008