Amintiri despre Mircea Eliade şi Maitreyi Devi

Publicat în suplimentul revistei Timpul, nr. 6-7/2008, pag. 4.

Pabitra Sarkar e pensionar, dar vizitează aproape zilnic universitatea la care a predat. Face parte din generaţia de intelectuali ai Bengalului care s-a format în anii şaizeci-şaptezeci la mari universităţi americane, ca să renunţe apoi la bunăstarea occidentală şi să se întoarcă la marea iubire: Calcutta. A facut masteratul şi am obţinut diploma de doctor în lingvistică la Chicago, după care am predat Universitatea Minesotta din Mineanapolis. Apoi s-a întors în oraşul bucuriei şi predat mai întâi la universitatea Jadavpur, încheindu-şi cariera universitară ca vicecancelar al universităţii Rabindra Bharati, o universitate situată în casa lui Tagore. La aceasta universitate a îndeplinit funcţia de vicecancelar timp de şapte ani, din 1990 până în 1997. Acum, urmând tradiţia intelectualilor indieni, scrie despre lingvistică, teatru, muzică uneori şi cărţi pentru copii.

În 1973 studia cu o bursă Fulbright la Universitatea din Chicago. Acolo l-a cunoscut pe Mircea Eliade şi a fost martorul întâlnirii acestuia cu Maitreyi. Când a aflat ca sunt român mi-a comunicat dorinţa sa de a-mi povesti amănunte despre acest eveniment care avea să determine apariţia unui roman de dragoste care nu a fost uitat nici astăzi de cititorii bengalezi: Na Hanyate - Dragostea nu moare. A urmat o discuţie despre Maitreyi şi întâlnirea ei cu Mircea Eliade la Chicago pe care o voi reproduce în acest interviu.

Când aţi întâlnit-o prima dată pe Maitreyi Devi?

Maitreyi s-a făcut cunoscută în Bengal datorită memoriilor sale biografice despre Rabintranath Tagore.
În tinereţe trăise cu soţul ei într-un un apartament în Manpu [1]. Tagore o vizita adesea şi a fost găzduit acolo de patru sau cinci ori. Memoriile ei despre aceste vizite sunt fascinante. Toţi le-am citit, studenţi fiind, la cursul de literatură. Le-a publicat mai întâi in bengali cu titlul Mongpu-te Rabindranath şi apoi le-a tradus în engleză cu titlul Tagore by Fireside. Carţile ei erau familiare cititorilor din Bengal aşa ca numele ei era cunoscut. Am întâlnit-o  şi la diferite ocazii oficiale şi evenimente culturale. Cred că şi ea avea cunoştinţă de mine.

Deci aţi cunoscut-o mai întâi prin cărţile ei…
E adevărat. La fel de adevărat e ca pe atunci nu aveam părul gri…

Se ştie despre Maitreyi ca citea mult în domenii foarte variate. Domnul Sen, fiul ei, îşi amintea cum, copil fiind, nu putea înţelege cum un adult, care are libertatea deciziilor sale, poate citi atât de mult.

Cititori buni sunt întotdeauna o enigmă pentru cei care nu citesc mult. „La ce le folosesc atâte cărţi? ” se întreabă. Dar Maitreyi a fost o cititoare bună. Ea era fiica unui intelectual. Tatăl ei a fost unul dintre cei mai buni intelectuali pe care i-a dat Bengalul, un filozof. Casa sa era plină de cărţi aşa că ea a avut posibilităţi ample de lectura. Sunt sigur că era o persoană citită, aşa ceva se observa inevitabil. Nu în sensul unei firi pedante, ci, pur şi simplu faptul ca a citit mult.

Dar Maitreyi şi scria…

În primul rând a scris memorii, dar a scris şi poezii, desigur. Majoritatea erau poeme de dragoste şi poeme inspirate din natură. Acestea sunt temele preferate de fete. Nu consider însă ca era o poezie în adevăratul sens al cuvântului. Nu dăinuie. Sunt poezii scrise de o fată tânără ce vroia să se exprime într-un limbaj care era la modă în acea perioadă. Însă nu trec de acea perioadă. Sunt plăcute însă nu lasă nici o impresie de durată. Prin urmare nu o consider poetă ci o bună scriitoare de memorii.

Cum era Maitreyi în ani 70?

Ea provenea dintr-o familie foarte elevat culturală. Noi tinerii, o priveam ca pe o icoană, fiindcă ea fusese aceea care îl întâlnise pe Tagore, care murise cu mult timp înainte, când eu eram copil de cinci ani. Cineva care îl întâlnise pe Tagore avea o aură de mister. Şi ştia să vorbească frumos. Era invitată la ocazii diverse, iar la aniversările lui Tagore era întotdeauna vorbitorul principal. Vorbea frumos. În discurs amintirile ei prindeau viaţă.

Maitreyi a fost una dintre studentele favorite ale lui Tagore. Ce anume a preluat din felul de a fi al maestrului ei?

E foarte greu de spus fiindcă noi nu am fost studenţii lui Tagore. Insă tatăl ei profesorul Dasgupta, fiind un prieten apropiat al lui, Maitreyi şi sora ei Chitritta Devi, îl vizitau pe Tagore la Shantinikitan foarte des. Cred ca au petrecut mult timp alături de Tagore, sub formă de vizite de socializare , iar el ţinea foarte mult la cele două fete. Cultura tagoriană nu este agresiva şi nici avidă. E un mod liniştit de a vedea viaţa, luând ceea ce aceasta ii oferă fără a râvni violent la mai mult. A accepta ceea ce aduce viaţa.

Paradoxal, şcoala lui Tagore a avut un efect puternic în Occident.

Într-adevăr. Mai ales în Europa de Est şi în cele de limbă spaniolă unde este foarte popular şi astăzi. Un laureat al Premiului Nobel şi-a câştigat mai întâi faima ca traducător al lui Tagore şi apoi ca scriitor. Vorbesc despre Huan Ramon Himenez care l-a tradus pe Tagore în spaniolă împreună cu soţia sa Zenobia.

Cum se face că Maitreyi a fost selectată în delegaţia pentru Chicago?

Este încă un mister pentru mine. Eram la Chicago în acea perioadă şi am auzit ca va face parte dintr-o delegaţie de iezuiţi. Iezuiţii o invitaseră la Chicago, însă nu înţelegeam cu ce scop, deoarece ea nu era creştină. Apoi am auzit că prietenul nostru comun, Dhimak jr., care era profesor la Universitatea din Chicago, a favorizat alegerea ei, impresionându-i pe iezuiţi si ascunzând adevăratul scop al vizitei: întâlnirea cu Eliade. Dar Maitreyi a venit la Chicago şi  ne-am bucurat să o avem printre noi. Însă nu cunosc exact care au fost demersurile pentru o aduce.

E posibil să fi fost o conspiraţie care sa faciliteze întâlnirea?

 A fost dar eu nu am luat parte, doar Dhimak, mi-a spus ca adevăratul scop al vizitei lui Maitreyi era întâlnirea cu Mircea. Nu ştiu cât a fost şi ea implicată. Cred ca ea a lăsat să se afle că ar vrea să îl întâlnească pe Mircea, aşa ca Dhimak, care era un suflet bun, a organizat, a pus în scena totul, aducînd-o pe Maitreyi la Chicago şi favorizînd întâlnirea ei cu Mircea Eliade.

Aţi întâlnit-o pe Maitreyi imediat după sosirea la Chicago?

Ea era găzduită de familia unuia dintre studenţi, dar ne vizita zilnic, după mesele, fiindcă se simţea singură şi dorea sa vorbească cu cineva în bengali. Petreceam câteva ore discutând, schimbând informaţii despre cunoştinţele comune din Calcutta. Ne-a vorbit şi despre Tagore.

L-a pomenit pe Eliade?

Într-o zi ne-a spus ca doreşte să îi ofere o masa bengaleză şi le-a rugat pe soţia mea şi pe prietenele ei, femei bengaleze din Chicago, să o ajute. Fiecare urma să gătească un fel de mâncare şi să ofere o masă festivă membrilor departamentului de studii asiatice.

Masa festivă a fost, prin urmare, iniţiativa ei…

Aşa este. Ea a organizat şi a plătit totul. Masa a avut loc într-o mică sală  la Chicago International House în campusul universitar. Toţi profesorii de la departamentul de studii asiateice au fost acolo. Dhimak a fost acolo, van Buitenen, eminetul profesor de sanscrita, a fost acolo, Daniel Rudolf şi alţii. Mircea a fost şi el acolo şi toţi ne-am simţit foarte bine. Un festin indian.

I-a plăcut lui Mircea Eliade mâncarea bengaleză?

L-am văzut, era fericit. Nu ştiu ce gândea, dar cred că amândoi erau fericiţi. Maitreyi Devi radia. La fel, şi Eliade. Însă Eliade era un bătrân urât, ştiam ca nu fusese prea frumos nici în tinereţe şi nu înţelegeam cum s-a îndrăgostit Maitreyi de el. Dar a fost un mare cărturar. I-am citit cărţile. Un mare erudit. Nu am prea multă consideraţie pentru religie, însă felul cum a analizat-o ca fenomen uman este uimitor.

S-au mai întâlnit după?

Nu cred. Nu. Însă, în urma acestei întâlniri, Maitreyi Devi a scris un roman, pe jumătate autobiografic, care are un titlu în sanscrită, Na Hanyate. Înseamnă Nu moare [2]. A fost tradus în engleză….

Şi în română…
Şi in română… Aceasta a fost urmarea.

După eveniment, Maitreyi a mai vorbit despre Eliade?

Da. Când am întâlnit-o, a doua zi, era bucuroasă. Ne-a spus ca şi-a îndeplinit misiunea pentru care a venit la Chicago anume să îl întâlnească pe Eliade şi să îl facă să se simtă bine în modul tipic bengalez: servindu-i cu mâncare gătită cu propria ei mână. Era fericită şi ne-a povestit despre iubirea ei pentru Mircea. Până atunci nu am ştiut nimic cu siguranţă, aveam doar bănuieli.

Care a fost reacţia dumneavoastră?

Surprinşi. Şi fericiţi, fiindcă am fost martori ai unui eveniment atât de romantic. Am realizat că luăm parte la o mare drama umană.

A anunţat atunci romanul?

Nu, nu ne-a spus că îl va scrie, însă, dacă îmi aduc bine aminte, l-a publicat la scurt timp după. A fost foarte apreciat şi ea a primit Indian Literary Price.

Este posibil ca ea să fi dorit să îl întâlnească pe Mircea Eliade înainte de a scrie romanul?

S-au spus multe pe tema asta. Posibil, fiindcă ea nea spus nouă că ce scrisese Mircea despre ea în La nuit bengali nu a fost adevărat. Aşa că a dorit să fie cunoscută şi propria ei versiune. Un fel de răspuns, de replică.

Calcutta, ianuarie, 2008

NOTE:
[1] Orăşel în nordul statului West Bengal.
[2] Traducerea în limba română (după varianta originală, în bengali) a acestui volum ea apărut la Editura „Casa Cărţii de ştiinţă“ din Cluj-Napoca, în traducerea Danei Sugu.