Sihăstria în concediu

Anul acesta Yongey Mingyur Rinpoche, instructor de meditaţie la mănăstirea Tergar din Bodhgaya, s-a retras în sihăstrie. In scrisoarea de despărţire adresată discipolilor, el le dădea următorul sfat:

"Tot ceea ce căutaţi - fericire, mulţumire şi linişte sufletească - toate acestea se află lângă voi, chiar acum. Conştiinţa noastră profundă este pură şi bună. Singura problemă este că suntem prinşi de bucuriile şi necazurile vieţii şi nu ne găsim timp ca să ne oprim şi să luăm în seamă ceea ce deja avem. Nu uitaţi să vă faceţi loc în viaţă şi pentru a recunoaşte bogăţia firii voastre în esenţa ei, pentru a vedea puritatea fiinţei voastre şi pentru a permite calitaţilor ei înnăscute - iubire, compasiune, şi înţelepciune- să iasă la suprafaţa. Îngrijiţi această recunoaştere ca pe o plantă tînără. Lăsaţi-o să crească şi să înflorească."

 Ceea ce ne sfătuieşte Mingyur Rinpoche, este să alocăm timp observării noastre, adică meditaţiei şi să ne izolam de factorii care ne-ar angrena în trăirile cotidiene.
Soluţia este de a practica în miniatură ceea ce el face deja: sihăstria, sau mai precis, în cazul nostru, sihăstria în concediu. Când auzim de sihăstrie, vedem un bărbos care trăieşte în singurătate deplină şi se chinuie în mizerie toată viaţa. Însă în limbile vorbite în ţările budhiste, cuvântul are conotaţii mai blânde, legate de liniştea sufletească. În engleză, retreat înseamnă "retragere" sau "refugiu". În sanscrită, varṣā înseamnă şi anotimp ploios, o perioadă fără munci agricole şi de reculegere, cam aşa cum erau la noi iernile pe vremuri. În chineză, termenul este explicit clar: cuvântul 安居 (ānjū) este format din ideogramele 安 - linişte, calm şi 居 - adăpost. Sensul este, prin urmare, "retragerea într-un adăpost liniştit". În privinţa duratei, tradiţia budhistă stabileşte ca sihăstria să dureaze cel mult trei ani (cu foarte rare excepţii) după care practicantul revine printre oameni. În cazul nostru, al laicilor, trei zile sunt suficiente. Însă trei zile în care să lăsăm la o parte toate obişnuinţele şi confortul şi, mai ales nevoia impetuasă de a avea şi păstra trăiri. Trei zile în care să hotărâm că "mai puţin" e mai bine decât "mai mult".

Pan Shaozu la 90 de ani

Pan Shaozu (cu numele budhist  XuanTong Zi) s-a născut în 1923 în provincia Gansu din China. Este maestru de qigong atât în forma daoistă cât şi în cea budhistă. În filmul care urmează demonstrează automasajul după meditaţie care are rolul de a echilibra şi pune în mişcare qi. Acest masaj, numit Dao Yin, este binefăcător şi celor care nu meditează, dar trăiesc o viaţă sedentară.

Patterns in Philosophy and Sociology of Religions

Religia trăită nu e doar credinţă: este ceva înfăptuit şi simţit, expresia în cuvinte şi gesturi a ceea ce contează, până la urma, din existenta noastră. Volumul, editat de Mihaela Gligor şi Sherry Sabbarwal, reuneşte eseuri ale unor erudiţi indieni, americani şi europeni, urmărind multitudinea de forme de expresie a religiozităţii în contextul global contemporan, privit dintr-o perspectivă istorică.

 

Şi un unterviu al Mihaelei la emisiunea  Izvoare de filozofie...

Anchee Min: ÎMPĂRĂTEASA ORHIDEE

Unul din misterele lumii chineze este, fără îndoială, Oraşul Interzis. A fost construit între 1406 şi 1420 printr-un efort tipic chinez - un milion de muncitori - pentru a deveni rezidenţa imperială a dinastiei Ming. În 1644 a fost cucerit de forţele manciuriene, care l-au proclamat împărat pe tânărul Shunzhi, instaurând dinastia Qing.

Oraşul Interzis a fost conceput ca un simbol al puterii, bogăţiei şi civilizaţiei imperiale chineze. S-au folosit materiale extrem de rare cum ar fi marmoră, lemn de Phoebe zhennan o pecie de magnolie adusă din jungla din sudvest, şi cărămizi aurii din provincia Suzhou. Stâlpi întregi erau îmbrăcaţi în foiţă de aur. Conţine 980 de clădiri: locuinţe, hambare, temple, palate, plasate pe o suprafaţă de 78 de hectare. Este incercuit de un zid înalt de 8m şi de un şanţ de apărare lat de 52m.

Accesul chinezilor de rând era interzis cu desăvârşire. Totuşi cu ocazia unor ceremonii, unii erau invitaţi şi puteau sa privească pentru scurt timp aceste minunăţii. Visul oricărui chinez era să pătrundă măcar o dată în interiorul Oraşului Interzis. Totuşi, peste noapte, ramâneau doar femeile din familia imperială, slujnicele şi eunucii, asigurându-se astfel paternitatea dinastică a odraslelor imperiale.

Cum se trăia în această curte izolată până la autism? Cum se formau alianţe şi ce formă lua trădarea şi prietenia în acea societate guvernată de ritualuri stricte. Şi mai ales care era rolul femeii în familia imperială, de vreme ce competiţia între soţiile şi concubinele imperiale era atât de mare încât putea duce la crimă?

Romanul lui Anchee Min, Împărăteasa Orhidee ne dă un răspuns documentat la toate aceste întrebări. Este povestea unei fete manciuriene care a fost aleasă una dintre cele şapte soţii ale împăratului Hsien Feng. Datorită inteligenţei sale politice dar şi norocului de a fi singura care i-a dăruit împăratului un fiu, ea va urca treptele ierarhiei imperiale, devenind ultima împărăteasă a Chinei. Împărăteasa Yehonala a rămas în istorie ca o "maestră a răului pur şi a intrigii", spre deosebire de cealaltă soţie a lui Hsien Feng, împărăteasa Nuharoo, care este considerată de o bunătate şi o puritate egală cu a zeiţei Kuanin. Putem identifica în acest contrast gândirea clasică chineză: în timp ce Yehonala s-a lăsat sedusă de acţiune, luând parte la intrigile politice, Nurahoo, o budhistă ferventă, a practicat wuwei - nonacţiunea, păstrându-şi puritatea şi atrăgând, astfel, pronia cerească. Viziune autoarei este opusă, de fapt una occidentală: în timp ce Nurahoo este o bigotă neputincioasă, Yehonala e o self-made woman, ale cărei acţiuni sunt justificate prin raţiuni de stat şi prin faptul că îşi apără fiul. Această reevaluare a personajului istoric poate nici nu este departe de adevăr: Yehonala a domnit cu autoritate în China în aceeaşi perioadă cînd regina Victoria deţinea tronul Angliei.

Lansare de carte